Cand nevoia de ajutor nu-i bine inteleasa
- O premisa a tulburarii de atasament la mama si copil -
Este foarte firesc sa te lasi inspirat(a) de ce este frumos in jurul tau, ce te atrage si mai ales ce iti lipseste ca parinte. De mamici rabdatoare, de spiritul jucaus si energia neobosita a unora, de mamele care nu uita sa fie femei si oameni in campul muncii.
Insa nu doar binele este sursa de inspiratie, ci si raul - durerea, suferinta, neintelegerea, neimplinirea, golul. La urma urmei, mai toti marii artisti ai lumii - pictori, scriitori, scupltori, compozitori etc., de aici si-au tras seva originalitatii, exprimarii lor aparte.
Imediat ce o femeie devine mama, dar din momentul "imediat" incepe o perioada epuizanta de adaptare pentru ea si partenerul ei. Se trezeste de nenumarate ori peste noapte sa isi alapteze copilul sau sa verifice daca respira si este in siguranta. Traieste intr-o continua stare de intrebare: I-o fi foame sau nu? Ce-i mai trebuie de plange? E prea subtire imbracat sau sa mai pun ceva pe el? Sughite, ii bate inima prea tare - Ce se intampla cu el? Si pe deasupra, ca si cand nu ar fi de ajuns, sangele se zbate navalanic sa iasa din corpul ei si aproximativ timp de sase saptamani poarta eticheta Lauza (Lehuza). Este eticheta sub care i se iarta de toata lumea, de la parinti la vecina de bloc la vanzatoarea de la aprozar, toate exagerarile, iesirile si toanele: "Las-o ca-i lauza."
Si atunci vin sau cheama ajutoarele. Mama, bunica, soacra, matusa. Fiecare sa o ajute cu copilul pe tanara mamica, caci ele stiu mai bine cum sta treaba, doar au crescut un copil (fata, acum mama in cauza sau partenerul ei). Se ocupa ele de aproape tot - de schimbat, tinut in brate, joaca, baie, toaleta de dupa baie, plimbare. Daca ar putea sa alapteze, ar face-o si pe-asta. Din nou.
In lumina reflectoarelor lor este doar bebelusul.
Dar mama...?
Mama are de ales. Se lupta pentru copilul ei sau foarte frecvent, se da la o parte din calea celorlalti care stiu mai bine. Se retrage in munca, in altceva, in sine. Iese usor, treptat, putin cate putin din ecuatia relatiei ingrijirii nou-nascutului. Se detaseaza de copil.
Si copilul....?
Copilul, in primele luni de viata, se ataseaza de persoanele care il ingrijesc. Este simplu de inteles. Bebelusul are niste nevoi - papa, nani, giugiuleala, joaca, atentie, nevoi pe care si le exprima asa cum poate el, prin plans. Bunica identifica nevoile si le indeplineste prompt si adecvat. Si bebe o rasplateste, pentru ca in aceasta relatie intelege ca se poate baza pe ea, ca este important, valoros si iubit de buni. Mamei ii este greu sa isi dea seama ce tot vrea copilul si implicit, sa-i implineasca nevoile. Si bebelusul intelege altceva in relatie cu ea.
Dar dupa ce bunica pleaca, ce va urma ...intre mama si copilul ei?
Pai mama simte ca nu are o relatie cu copilul, ca nu este conectata la el, ca nu stie cum, de unde si cu ce sa-l apuce. Si ea, la randul ei, reediteaza propriul atasament trait in relatia cu mama sa. Iar mai departe, fie se detaseaza din ce in ce mai mult de copil delegand sarcinile ingrijirii si cresterii lui bonelor, fie isi acorda sansa sa se apropie (fizic si emotional) de copil, sa ceara ajutorul unui psiholog pentru a reusi sa se conecteze la copilul ei intern si la bebe, punand bazele unei legaturi stranse, autentice, echilibrate pe viata.
Este absolut perfect intemeiat ca imediat ce ai nascut sa ai nevoie de ajutor. De ajutor pentru spalat, calcat si aranjat hainele, pentru curatenie in casa, pentru gatit mancare proaspata si platit facturile la furnizori. Bebelusul tau are nevoie de tine.
Prima baie, primii pasi, primul mama/ tata, primul Craciun, prima aniversare. Acestea sunt experientele pe langa care nu se trece ca parinte. Se traiesc.
Inspiratie din experienta altora - buna sau rea.
http://www.motherhood.ro/cursuri-bebe.html
